joi, 15 iunie 2017

URIAȘII MOR?

Niciodată.  Asta dacă răspund obraznic și împins de ura despărțirii.
Stau lipit cu fața de geamul tramvaiului ce mă duce spre nicăieri. Aud un glas acoperit de copilărie și plecând din el întrebări a căror răspunsuri îmi lăsă obstacole-n gât și ochii umezi. Era un puști ce-și asalta bunicul cu întrebări normale dar învelite în moralitate. Lângă ei, o tricicletă îngrijită, semn că bunicul își ducea nepoțelul în parc. Gege e numele nepotului, iar bunicul era ”tata mare”.
M-am așezat... să ascult dialogul, mi-e teamă de ko în picioare.
De aici pleacă povestea. Uriașii mor? Gege n-are răbdarea împungerii cu răspuns și-l...împunge pe tata mare din nou. Tu apreciezi uriașii? Mă aflam într-o poveste, de fapt la începutul unei povești căreia nu-i simțeam încă prezența.
Gege, tu ce vrei să afli, răspuns la întrebare sau ești nemulțumit că uriașul, acum,  nu deranjează. Am tresărit. Singularul m-a captat. Uriașul! Interesant îmi zic și parcă aș fi vrut să intervin în poveste, dar Gege a început să plângă și să-și aprobe bunicul cu o ușoară mișcare a capului, lăsându-l în pieptul bunicului.
M-am hotărât. Cobor și eu în parc. Gege își ia tricicleta și începe povestea jocului alături de alți camarazi în parc. Eu stau discret la umbra castanului, și-l las pe bunic să-i arate traseele,  apoi intervin încercând să obțin un minim dialog. Las în mâna lui tata mare” o întrebare. Ce-i povestea asta cu uriașul? Nu înțeleg? tata mare” mă scanează cu două mișcări pe verticală și apoi își oprește ochii direct în ochii mei, răspunzând cu o întrebare: ești capabil  să suporți adevărul?  N-am făcut niciun gest,  ba din contră am încercat să-mi țin respirația. Bunicul nu pare, ci este aspru.
Mă invită să ocup loc pe bancă și mă roagă să nu-l întrerup. Îl aprob din ochi și tăcerea mea...fierbe.
Bunicul răspundea la numele de Gheorghe Călin.
Își începe tacticos povestea cu dragul meu...
...zile trecute m-am despărțit de un prieten, a devenit o stea.(nici într-un moment n-a vorbit de el la trecut) Ne știm de două decenii, e drept la început discret și apoi discreția a devenit  un subiect umoristic. Are umor cât o echipă de teatru de comedie și forță cât o țară, dar populată cu oameni. Este un modest prin construcție, el nu știe să spună nu, nici măcar morții. Când sfatul lui nu-i înțeles își mângâie barba precum un înțelept, de fapt așa este. (Gheorghe Călin parcă întinerea în timp ce-și întindea povestea spre mine) Îmi aduc aminte de începutul lui. Este pachetul perfect al tinereții înconjurat de înțelepciune și modestie. Gheroghe Călin sprijint de părinți calcă pentru prima dată pe stadion. Îi tremurau genunchii pentru că știa că va fi campion. Știa. Mai știa că-i puternic, nu problabil cel mai puternic. E U-RI- AȘ! E forță. Gheorghe Călin se apropie de viitorul lui antrenor și-l privește cu satisfacția omului cu cei șapte ani de acasă absolviți. Părinții în jurul lui, iar antrenorul, poate un mucalit, îl interoghează. Tu ai venit cu frații tăi? Gheorghe Călin nu a ezitat și i-a dat răspunsul precum pirueta. Mama m-a născut la 14 ani”. N-a continuat, n-a vrut să-i arate tinerețea permanentă, l-a lăsat să înțeleagă că el va fi tânăr în permanență. Așa este și acum.

De aici începe drumul lui Gheorghe Călin spre Înalt. De la tinerețea părinților.
La început a fost munca, apoi muncă și numai muncă. Succesele n-au lipsit. Din micuțul oraș din Transilvania a plecat să arate tuturor ce poate și ce știe să facă un tânăr.
S-a îndrăgostit de o bilă. Da, de o bilă de fier. O mângâia precum o floare și-i recita cum să zboare către succes. Bila îl asculta și îi răsplătea munca, tinerețea și modestia. Da, am uitat și dragostea. Era enervant de puternic. Ca un zâmbet un alt sportiv spune în șoaptăasta să nu-l deranjeze pe Gheorghe Călin – ”este nașul tuturor”. Simplitatea lui era precum a unui balerin. Un uriaș în dans figurativ? Da. Pirueta o desena ca o floare. În locul petalelor era un praf alb, vaza era un disc de beton și tulpina era o sferă perfectă din puf. Mângâia bila iar floarea își deschidea petalele. Calm privea urma lăsată de zborul bilei umplute cu flori. Zâmbea, își mângâia barba și aștepta ca a doua zi să o ia de la capăt.
Își chema prietenii în sală. Acolo era provocarea. Fără oglindă și fără pitici întreba: ”Cine-i mai puternic în țară”? Se luau la întrecere să-i arate lui Gheroghe Călin că... dar nimic. El a fost, este și va rămâne cel mai puternic. 
Într-o zi, în care Gheroghe Călin vorbea prin munca lui despre orașul mic din Transilvania, sau când vorbea tuturor despre România, un actor s-a apropiat de el. L-a recunoscut pe Uriaș. L-a îmbrățișat. Nu m-am întrebat ce a văzut la Uriașul meu, știam. Muncă, modestie, speranță, eleganță, umor, simplitate, bun simț, forță. Mă opresc aici.
Uriașul meu acum tace.
Au tăcut și șobolanii. Într-o zi de iunie când Uriașul meu a tăcut, șobolanii ce se înghesuiau să-și facă o poză lângă un campion au tăcut. Au tăcut și instituțiile. Rușine! Din respect pentru Uriașul meu tac, dar atunci când vă întâlnesc vă scuip între ochi. De ce? Pentru că vă cunosc.
Bunicul se ridică și-mi face un semn arătând spre nepot. Îl duc la atletism. Nu acceptă întrebarea mea și-mi dă o încheiere de poveste. Nepotul meu vrea să se facă Gușet!
L-am îmbrățișat pe bunic și am plecat din parc spre un tramvai. Orice tramvai.